Principiul jurisdicţional în Biserica Ortodoxă
Pr.Conf.univ.Dr. Irimie Marga
The Jurisdictional Principle in the Orthodox Church
Abstract:
The Jurisdictional Principle is the rule according to which in the Orthodox Church the clerical ordination should have a precise pastoral destination called jurisdiction. The reason of this rule is theological as well as spiritual, pointing to the clergy’s pastoral responsibility. Its canonical consequences are: a) the ordination without jurisdiction is not canonical; b) the clergyman should have a jurisdiction in accordance to his hierarchical level; c) each clergyman bear the responsibility for his own jurisdiction and any interference in another’s jurisdiction is forbidden; d) superposition of two jurisdiction is forbidden; e) the ordination binds the clergyman and the jurisdiction in a marriage-like manner, so that transferring is not canonical; f) the Church knows of no “universal jurisdiction “.
The second part of the study dedicated to the meaning and function of the jurisdictional principle in Orthodox Canon Law, according to which no clerical ordination is valid without a jurisdiction, i.e. a precise pastoral destination, courses the out of canonical situations created by non-observing this principle: a) the vice-bishop, entitled with fictive jurisdiction; b) the proto-presbyter, in the Orthodox Church, whose jurisdiction is disproportionate; c) the “missionary priest” and the “honorific deacon”; d) the jurisdiction conflict, in cases of incertitude regarding the borders of jurisdiction; e) the problem of the Orthodox Diaspora, raised by the conflict between the ethnical principle and the jurisdictional principle; f) the problem of a “universal jurisdiction”, pretended by the bishop of Rome, the Pope’s primacy, still unresolved after a millennium of separation between Roman-Catholics and Orthodox.
Definiţia şi sensul teologic al principiului jurisdicţional
Unul din principiile fundamentale ale dreptului canonic ortodox – despre care, din păcate, s-a scris destul de puţin în literatura canonică de specialitate – este principiul jurisdicţional. Într-o formulare concisă, principiul jurisdicţional poate fi definit ca rânduiala potrivit căreia taina hirotoniei se săvârşeşte numai cu o destinaţie precisă, anterior stabilită. Această destinaţie poartă numele de jurisdicţie – termen preluat din dreptul roman -, adică competenţa sau contextul clar delimitat în care clericul – episcop, preot sau diacon – îşi poate exercita drepturile şi îndatoririle sale ce decurg din hirotonie.
La prima vedere, enunţurile menţionate mai sus au un caracter pur juridic, totuşi fundamentul acestora este unul duhovnicesc. Ideea că slujitorii Bisericii trebuie să primească la hirotonie o destinaţie precisă izvorăşte din Sfânta Scriptură, mai exact din voinţa Mântuitorului care suflă harul Său mântuitor asupra Apostolilor cu scopul de a lucra la mântuirea lumii: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Ioan 20, 22-23).
Instituirea tainei hirotoniei prin revărsarea harului asupra Apostolilor Domnului nu s-a făcut fără rost sau numai de dragul lor, ci cu misiunea clară de a continua opera de mântuire, de a întemeia Biserica şi de a-L face prezent pe Hristos în ea, până la sfârşitul veacurilor.
Cu această convingere Sfinţii Apostoli şi-au împărţit spre misiune lumea şi au plecat la propovăduirea Evangheliei lui Hristos. Cu alte cuvinte fiecare a avut destinaţia lui. Chiar dacă nu s-a folosit termenul de jurisdicţie, în sensul lui rafinat, bine definit ulterior, totuşi fundamentul acestei noţiuni, care se va contura într-un principiu canonic fundamental, îşi are motivaţia în împlinirea eficientă a misiunii creştine, conforme cu voinţa Mântuitorului.
La fel au procedat şi Sfinţii Apostoli atunci când şi-au rânduit urmaşi – episcopi, preoţi şi diaconi – încredinţându-le lor o destinaţie precisă, nu în sens juridic, ci cu rostul de a lucra responsabil şi eficient la răspândirea Evangheliei lui Hristos, „hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică” (F.A. 14, 23a). Sfântul Apostol Pavel reaminteşte ucenicului său Tit să facă acelaşi lucru: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta (…) să aşezi preoţi prin cetăţi ” (Tit 1, 5). Iar Sfântul Apostol Petru atrage atenţia ucenicilor săi să-şi împlinească sârguincios misiunea: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu ce vi s-a dat în seamă” (1 Petru 5, 2).
Prin urmare încă de la început s-a stabilit rânduiala ca preoţii să păstorească fiecare în cetatea lui şi să se îngrijească de comunităţile încredinţate lor, adică fiecare să aibă şi să respecte destinaţia lui, primită la hirotonie. Motivaţia acestei rânduieli, care se va contura în principiul jurisdicţional, este una pastoral-duhovnicească, conferirea hirotoniei însemnând încredinţarea harului odată cu răspunderea de a-l pune în lucrare într-o anumită cetate sau o anumită comunitate. Poate că dacă ar trebui să găsim o altă denumire principiului jurisdicţional, aceasta ar suna în felul următor: principiul responsabilităţii pastorale.
Sigur că rânduiala aceasta, transmisă pe calea obiceiului, a încredinţării unei destinaţii clare la hirotonie, nu trebuie înţeleasă ca o prescripţie juridică ce limitează oarecum activitatea pastorală, dimpotrivă clericii au activat misionar fără nici o restricţie, numai că ei nu şi-au neglijat, sau cel puţin nu aveau voie să-şi neglijeze, comunităţile încredinţate lor. Clericii au rămas, şi rămân până astăzi, deschişi misiunii creştine. Principiul jurisdicţional, care se va contura ulterior în hotărâri canonice exprese, nu a dăunat şi nu dăunează misiunii creştine, ci, exact invers, coordonează misiunea creştină în aşa fel încât misiunea uneia să nu se suprapună sau, cel mult, să nu concureze cu misiunea altuia. Ideea este, prin urmare, de a analiza, de a structura, de a responsabiliza misiunea clericilor şi, în general, întreaga activitate pastorală. Din acest motiv primii clerici primeau ca destinaţie o cetate, un punct central, fără a li se arăta limitele jurisdicţiei, care au rămas deschise în funcţie de activitatea misionară. De altfel, până astăzi, titulatura marilor Biserici locale ridicate la rang de patriarhie este legată de oraşul de reşedinţă (de ex: Patriarhia de Constantinopol, de Ierusalim, de Antiohia etc.), iar nu de limitele jurisdicţiilor lor, amintind de faptul că jurisdicţia rămâne liberă în privinţa misiunii creştine. Abia atunci când Imperiul roman a fost deplin încreştinat, când credinţa creştină a devenit religia oficială a imperiului, jurisdicţiile aveau să fie expres precizate, în funcţie de împărţirea administrativ-teritorială a imperiului (potrivit unui alt principiu canonic fundamental numit principiul teritorial) şi, prin aceasta, aveau să fie interzise imixtiunile în jurisdicţiile altora.
Formularea principiului jurisdicţional prin hotărâri canonice
Principiu jurisdicţional s-a respectat şi s-a transmis în Biserică pe calea obiceiului de drept. Aşa se explică de ce formularea lui sub forma unui canon are loc relativ târziu, abia la Sinodul IV ecumenic (451), prin canonul 6 care prevede în mod expres:
„Nimeni să nu fie hirotonit fără destinaţie (jurisdicţie), nici preotul, nici diaconul, nici oricare altul din cler, ci cel ce se hirotoneşte va fi anume socotit pentru biserica unei cetăţi, sau unui sat, sau altarului vreunui martir, sau vreunei mănăstiri. Iar în privinţa celor hirotoniţi fără destinaţie, sfântul sinod a hotărât ca o astfel de hirotonie să fie fără de tărie şi, spre ocara celui ce l-a hirotonit, să nu poată sluji nicăieri”.
Formularea principiului jurisdicţional la Sinodul IV ecumenic s-a dovedit necesară tocmai pentru a pune capăt încălcărilor lui care, din păcate, nu au fost foarte rare. De aceea formularea lui este una negativă, iar nu pozitivă, adică sub forma unei interdicţii care cuprinde şi sancţiuni, atât pentru cel hirotonit (oprirea de la slujire), cât şi pentru cel ce hirotoneşte („ocară” adică descalificarea lui morală). Dacă nu ar fi existat desele lui încălcări, probabil că acest principiu s-ar fi transmis, până astăzi, sub forma obiceiului de drept, cale care este la fel de corectă ca şi canonul, dar care nu are aceeaşi vigoare, întrucât obiceiul este mult mai vulnerabil decât rânduiala scrisă.
Anterior acestei formulări, principiul jurisdicţional reiese indirect şi din canonul 2, II ec., care prevede că „episcopii să nu treacă peste dieceza lor”. Aceasta înseamnă că deja exista rânduiala ca fiecare episcop să aibă dieceza lui care o primea la hirotonie. Interdicţia exprimată aici mai arată că această rânduială era deseori încălcată, de aceea, în cele din urmă, s-a impus formularea clară, fără echivoc, a principiului jurisdicţional prin canonul 6, IV ec.
Aşa cum nota canonistului arhiep. Peter L’Huillier, principiul formulat în acest canon „rezultă din însăşi finalitatea hirotoniei, a cărei raison d’ętre este de a purta de grijă de nevoile slujirii Bisericii. A conferi treaptă clericală şi a ignora acest scop este o aberaţie. În plus, nimeni nu poate fi cleric
Episcopul canonist Nicodim Milaş, motivează altfel apariţia acestui canon, şi anume prin existenţa ereticilor care nu aveau nici o legătură cu Biserica: În Biserica primară „nu era permis, sau cel puţin nu era obiceiul ca cineva să fie numit episcop, preot sau diacon fără să i se fi hotărât locul de serviciu. Pe timpul sinoadelor de la Calcedon vedem altceva, găsim adică multe persoane clericale, mai ales preoţi şi diaconi şi alţi clerici inferiori, care apar în diferite localităţi, propagând învăţătura lui Eutihie şi agitând poporul, şi despre aceştia nu se putea şti de care biserică ţin şi unde-şi îndeplinesc serviciul. Actele şedinţei a IV-a a sinodului prezent menţionează multe persoane, care pretindeau că sunt feţe sfinţite, dar pe care nimeni nu le cunoştea. Părinţii sinodului de la Calcedon, spre a restabili norma, care trebuia să se valideze în mod canonic în Biserică, şi spre a stăvili apariţia din acest timp a pseudopreoţilor, dar mai vârtos spre a păstra autoritatea ierarhiei bisericeşti, au găsit de cuviinţă să dea acest canon”.
O altă motivaţie, una mai practică, vin din partea pr. prof. Valerian Şesan care consideră că acest principiu este fundamentat pe cuvântul Scripturii care zice că „cel ce slujeşte la altar, de la altar să se hrănească” (I. Cor. 9,13), urmărind şi întreţinerea materială a clericilor, întrucât „aici cuvântul de altar simbolizează şi întreţinerea existenţii, ce trebuie asigurată clerului”.
Toate aceste motivaţii au – după cum se poate constata logica lor şi, probabil, că toate trei au stat la baza elaborării acestui canon. Oricum, motivaţia apariţiei canonului 6 la Sinodul IV ecumenic nu trebuie confundată cu motivaţia principiului jurisdicţional pe care îl formulează acest canon. Raţiunea principiului jurisdicţional constă în responsabilitatea slujirii preoţeşti fără de care taina hirotoniei s-ar transforma într-un act magic. Despre această răspundere, părintele Dumitru Stăniloae scria că este „o răspundere comună în faţa lui Hristos, dar şi în faţa poporului”, iar principiul jurisdicţional nu face altceva decât să concretizeze această răspundere şi să o susţină cu forţa canonică a Bisericii.
Hirotoniile „absolute”
Canonul 6 al Sinodului IV ecumenic interzice, totodată hirotoniile fără destinaţie, numite „absolute” sau „libere” (gr. απολελυμενος). Pe acestea le condamnă considerându-le fără tărie sau invalide, oprindu-i pe cei astfel hirotoniţi de la orice slujire şi aruncând oprobriul public asupra celor care săvârşesc astfel de hirotonii. Trebuie spus că nu puţini teologi au căzut în greşeala de a crede că până la Sinodul IV ecumenic, când s-a formulat principiul jurisdicţional, toate hirotoniile erau absolute. Această idee este falsă, hirotoniile absolute erau până atunci fie abateri de la rânduiala Bisericii, fie excepţii care se făceau din motive cu totul întemeiate. De altfel, astfel de excepţii (dar şi abateri!) aveau să mai existe şi ulterior Sinodului IV ecumenic.
Arhiep. Peter L’Huillier aminteşte câteva din aceste excepţii precum Sf. Paulin de Nola care a primit hirotonia de la episcopul Barcelonei în anul 394 cu condiţia să nu-şi ia asupra lui nici o slujire, fapt care îl declară chiar el însuşi. Alt exemplu este Fericitul Ieronim care a acceptat să fie preot cu aceeaşi condiţie. Multe hirotonii onorifice s-au făcut în rândul călugărilor, de aceea P. Carivet crede că acest canon s-a dat şi pentru a reglementa hirotoniile monastice.
Acelaşi arhiepiscop L’Huillier aminteşte şi câteva abateri, adică excepţii nemotivate care astfel încalcă rânduiala. De exemplu, anahoretul Akepsimas a fost hirotonit preot fără destinaţie deşi, mai avea numai câteva zile de trăit, iar ascetul Marcertonius a fost hirotonit şi împotriva voii sale şi fără nici un motiv pastoral.
Prin urmare hirotoniile absolute sunt necanonice, de aceea s-a introdus rânduiala ca toţi candidaţii la hirotonie să facă un legământ prin care se obligă a-şi respecta jurisdicţia lor încredinţată. Formula de legământ pentru episcopi, unită şi cu o mărturisire solemnă de credinţă, a fost introdusă prin secolele VIII-IX, iar pentru preot şi diacon într-o vreme mult mai târziu.
„Să nu fie doi episcopi într-o cetate!”
Înainte de Sinodul IV ecumenic (451), principiul jurisdicţional se păstra pe calea obiceiului de drept, de aceea el nu era menţionat decât în mod indirect, precum în canonul 8 al Sinodului I ecumenic (325). În acest canon este vorba despre felul în care trebuiau primiţi în Biserică membrii sectei novaţienilor sau catarilor. Întemeietorii ei erau preoţii Novat din Cartagina şi Novaţian din Roma care, din motive de rigorism exagerat, erau împotriva reprimirii în Biserică a celor căzuţi de la credinţă în timpul persecuţiilor şi, totodată condamnau căsătoria a doua. Sinodul I ecumenic i-a considerat pe novaţieni ca schismatici, iar nu ca eretici, de aceea a acceptat primirea lor în Biserică, recunoscându-le botezul şi hirotonia clericilor lor, numai dacă vor renunţa la rătăcirilor lor. Problema care s-a născut de aici a fost felul în care episcopii foşti novaţieni erau integraţi în structura canonică a Bisericii. Canonul 8 al Sinodului I ecumenic prevede astfel, că dacă episcopii reîntorşi de la novaţieni s-ar afla singuri în cetate să rămână tot acolo, dar dacă în cetate s-ar afla deja un episcop existent, atunci acestuia „să i se caute un loc, fie de horepiscop, fie de preot, ca să nu fie doi episcopi într-o cetate”.
Această ultimă prevedere a dobândit caracterul unui dicton canonic, întrucât enunţă un principiu fundamental pentru Biserică. În realitate această afirmaţie este un caz particular al principiului jurisdicţional sau, mai exact spus, una din consecinţele lui. Dacă principiul jurisdicţional prevede că hirotonia se face cu o jurisdicţie precisă, atunci rezultă logic, că doi candidaţi la hirotonie nu pot primi aceeaşi jurisdicţie. În canonul de faţă, doi episcopi nu pot păstori, potrivit principiului jurisdicţional, în aceeaşi cetate, respectiv nu pot avea aceeaşi jurisdicţie. Părinţii Sinodului I ecumenic folosesc termenul de „cetate”, pentru că, la vremea aceea, terminologia canonică nu era foarte dezvoltată. Abia ulterior Biserica va prelua din terminologia administrativă romană (la fel cum a preluat şi din filosofia greacă) termeni precum „eparhie”, „dieceză”, „mitropolie” etc., pe care îi va încreştina în aşa fel încât astăzi ei au semnificaţie exclusiv bisericească.
Este evident, aşadar, că părinţii sinodului „nu aveau intenţia să elaboreze un nou principiu, ci numai să reamintească disciplina tradiţională”. Această disciplină aparţinea principiului jurisdicţional, principiu ferm respectat în Biserică, după cum papa Corneliu (251-253) scria Sfântul Ciprian cu privire la cazul lui Novaţian (care fusese numit episcop de către schismatici, la Roma, unde deja era un episcop): „Acest luptător contra Evangheliei, nu ştia el că trebuie să fie numai un singur episcop într-o Biserică (locală)”.
La rândul său, Sfântul Ciprian al Cartaginei, auzind despre hirotonia ilegală a lui Novaţian făcută la Roma, a condamnat aspru această faptă, scriind într-una din epistolele sale: „îndată ce a fost numit un episcop pentru o localitate şi a fost recunoscut de către ceilalţi episcopi şi de către popor, cu nici un preţ nu mai poate fi numit alt episcop în acea localitate”.
O altă consecinţă a principiului jurisdicţional, care este, de fapt, reciproca dictonului amintit, este şi rânduiala că un episcop nu poate avea două jurisdicţii. Acest lucru este expres prevăzut de canonul 10 al Sinodului IV ecumenic are prevede că „nu este permis ca un cleric să se numere deodată la bisericile din două cetăţi”. Deci, cu alte cuvinte, să nu fie doi episcopi într-o cetate, dar nici un episcop în două cetăţi. Acest principiu este valabil şi pentru preoţi, adică într-o parohie nu pot fi doi preoţi şi un singur preot nu poate avea două parohii.
Motivaţia acestor rânduieli derivate dintr-un singur principiu, este redată de Teodoret în „Historia ecclestiatica”, atunci când reproduce răspunsul dat de creştinii din Roma împăratului Constantin, care le-a propus, în anul 357, să împartă scaunul episcopal între Liberie şi Felix, şi anume: „Numai un singur Dumnezeu, numai un singur Hristos, numai un singur episcop”. Motivaţia este, prin urmare, şi de ordin teologic, nu numai de ordin administrativ, fapt care arată că Biserica şi-a dezvoltat propria structură canonică pe un fundament teologico-practic, iar nu juridico-formal, legând unicitatea episcopului în cetate de unicitatea lui Dumnezeu şi unicitatea lui Hristos.
În ceea ce priveşte respectarea principiului jurisdicţional şi a consecinţelor lui, în decursul istoriei Bisericii, s-au făcut multe abateri de la el. Chiar şi astăzi există numeroase probleme în Biserica Ortodoxă legate de acest principiu, care îşi aşteaptă încă rezolvarea locală sau panortodoxă, precum problema episcopilor-vicari, a diasporei ortodoxe, ş.a., asupra cărora vom reveni în finalul acestui studiu.
Legătura dintre persoana hirotonită şi jurisdicţia încredinţată
Încredinţarea jurisdicţiei la hirotonie, din perspectivă teologică, a fost comparată cu o căsătorie. Aşa cum mireasa lui Hristos este Biserica, tot aşa mireasa celui hirotonit este jurisdicţia lui încredinţată. La un sinod de la Alexandria din anii 338-339, pornindu-se de la cuvintele Sfântului Apostol Pavel „Eşti legat de soţie? Nu încerca să strici legătura” (1 Cor. 7,27), părinţii au adăugat următoarele: „Dacă aceasta s-a zis despre soţie, cu cât mai mult trebuie zis despre Biserică şi episcopul său”.
Că legătura dintre episcop şi eparhia lui este ca o legătură de căsătorie, rezultă şi din expresia de „Biserică văduvită” folosită pentru episcopiile vacante, de exemplu în canonul 25 al Sinodului IV ecumenic.
Această perspectivă teologică asupra principiului jurisdicţional are mai multe consecinţe. Mai întâi este faptul că legătura dintre episcop (preot) şi păstoriţii săi este o legătură de taină, nu numai una administrativă, ci una care obligă în faţa lui Hristos şi care trebuie să ducă, prin lucrarea harului, la dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Aşa cum scopul căsătoriei este mântuirea mirilor şi naşterea de prunci buni, tot aşa şi scopul pastoraţiei episcopului trebuie să fie mântuirea tuturor fiilor şi fiicelor duhovniceşti, prin naşterea din nou, din apă şi din Duh.
O altă consecinţă teologică este aceea că săvârşirea unei hirotonii fără jurisdicţie, sau cu o jurisdicţie fictivă, fără păstoriţi, este ca o căsătorie la care lipseşte un mire, adică un non-sens. Încălcarea principiului jurisdicţional nu duce numai la o neorânduială canonică, ci mai ales la denaturări teologice ale misiunii şi chiar fiinţei Bisericii.
A treia consecinţă teologică este aceea că refuzul de a primi jurisdicţia încredinţată sau lepădarea ulterioară de ea, se aseamănă cu abandonul familial sau cu divorţul, de aceea Biserica i-a pedepsit pe aceştia cu pedeapsa excomunicării (afurisirii) după cum prevede şi canonul 16 al Sinodului I ecumenic: Dacă „cei ce se numără în cler, în chip îndrăzneţ, neavând înaintea ochilor frica de Dumnezeu, nerespectând nici canonul bisericesc, vor pleca de la bisericile lor, aceştia nu trebuie să fie primiţi nicidecum în altă Biserică, ci trebuie să fie siliţi să se reîntoarcă în eparhiile (parohiile) lor; iar dacă persistă (în greşeală) să fie excomunicaţi”.
Din acelaşi motiv, în Biserica Ortodoxă, nu există demisie din cler, ci doar retragere din scaun din motive binecuvântate (de sănătate sau, astăzi, de pensionare).
O ultimă consecinţă teologică – şi cea mai disputată – este neadmiterea schimbării jurisdicţiilor prin transferare, care sunt asemănate cu schimbarea de soţii, prin divorţ şi recăsătorie. Din acest motiv, sfintele canoane condamnă transferul dintr-o jurisdicţie în alta, mai ales canonul 14 apostolic care prevede: „Nu este îngăduit ca un episcop, părăsindu-şi eparhia sa, să pună stăpânire pe alta, chiar dacă ar fi constrâns de către mai mulţi episcopi, fără numai dacă ar fi o cauză binecuvântată care-l sileşte să facă aceasta, şi anume, numai dacă ar aduce celor de acolo vreun folos mai mare în ceea ce priveşte dreapta credinţă. Dar şi aceasta să nu o facă de la sine, ci prin chibzuinţa multor episcopi şi cu cea mai mare rugăminte”.
Problema transferării a fost reluată la mai multe sinoade şi în mai multe canoane. La fel de elocvent este şi canonul 21 Antiohia care spune: „Episcopul să nu se mute de la o eparhie la alta, nici din voia sa, nici silit de popor, nici constrâns de episcopi ci să rămână la Biserica (eparhia) pentru care a fost sortit încă de la început de Dumnezeu, şi să nu se strămute de la el”.
Ceea ce apare clar în acest canon este faptul că jurisdicţia este încredinţată de însuşi Dumnezeu, prin providenţa Sa, de aceea la ea nu se renunţă, întrucât ar însemna o desprindere de voia divină.
Şi mai practic această problemă este dezbătută la sinodul din Sardica (343), de către episcopul Osiu de Cordoba. Iată ce spune canonul 1 Sardica: „Osiu, episcopul cetăţii Cordobei zise: Nu atât obiceiul cel rău, cât mai ales corupţia cea preavătămătoare a cârmuirii treburilor bisericeşti trebuie să se dezrădăcineze chiar din temeliile ei, ca nici unuia dintre episcopi să nu-i fie iertat a se muta dintr-o cetate mică în altă cetate. Căci este vădit pretextul acestei cauze, pentru care se fac unele ca acestea. Căci niciodată nu s-a putut afla vreunul dintre episcopi, care să fi năzuit a se muta de la o cetate mai mare la o cetate mai mică, ceea ce dovedeşte că unii ca aceştia sau aprins de un înfocat chip al lăcomiei după averi şi au slujit mai mult trufiei, ca să arate că au câştigat stăpânire mai mare ”.
Acest canon tranşează problema deschis şi radical, arătând că transferurile nu au un motiv duhovnicesc, ci unul trufaş şi materialist.
Din această cauză, pe la anul 330, când lui Eusebiu de Cezareea i s-a cerut să se transfere în scaunul de Antiohia, el a refuzat categoric, invocând canoanele amintite mai sus.
Interdicţia transferurilor de jurisdicţie trebuie privită, însă, în perspectiva principiului iconomiei din Biserica Ortodoxă, care lasă loc întotdeauna dreptei–socoteli, pentru a nu se produce un rău mai mare. De aceea transferările au fost îngăduite din motive binecuvântate, în cazuri de excepţie, aşa după cum reiese şi din canoanele deja amintite. Dar acestea sunt şi trebuie să rămână excepţii, care confirmă regula.
Canonistul bizantin Theodor Balsamon, în lucrarea „Despre transferări”, susţinea că stabilitatea în Biserică era norma generală, iar transferările erau acceptabile numai pentru o cauză foarte gravă şi la rugămintea multor episcopi.
În istoria Bisericii întâlnim multe astfel de transferări necesare. Astfel chiar Sfântul Vasile cel Mare, care era foarte riguros, a acceptat transferul lui Eufronie din scaunul de Colonia la acela de Nicopole, numai din interesul credinţei. La fel, Sfântul Grigorie Teologul a fost transferat în scaunul de Constantinopol, în interesul Bisericii, iar cei care l-au criticat pentru aceasta „cu mai multă mânie, decât cu raţiune”, dovedesc cât de prost erau văzute transferările şi cât de puternică era conştiinţa păstrării rânduielilor autentice ale Bisericii.
În Biserica apuseană interdicţia transferărilor a fost, în general, bine respectată, nu numai de episcopi, ci şi de ceilalţi clerici.
În Biserica răsăriteană această regulă nu s-a ţinut prea riguros în privinţa preoţilor şi diaconilor, dar a fost mai bine observată în cazul episcopilor. Începând din secolul al XII-lea transferările episcopilor aveau să se înmulţească, unele justificate de tulburări politice, altele mai puţin justificate.
În epoca modernă şi contemporană practica diferă de la o Biserică locală, la alta.
Până pe la sfârşitul secolului XVI, în Rusia transferările se făceau foarte rar, chiar şi ulterior ele nu erau foarte frecvente. În secolul XIX situaţia s-a schimbat radical, întâlnindu-se transferări multiple, chiar sistematice. Cu toată intervenţia sinodului local al Bisericii Ruse, din februarie 1918, care a statornicit iarăşi principiul stabilităţii, totuşi transferările nu au încetat până astăzi.
În patriarhia de Constantinopol, tot de prin secolul XIX, transferările au început să fie foarte frecvente.
În Biserica Greciei, unde tema a stârnit o vie controversă, încercarea de a impune o stabilitate strictă episcopilor s-a dovedit a fi un efort zadarnic.
În Biserica Bulgară s-a respectat cel mai bine principiul statorniciei, întrucât mitropoliţii sunt imovibili, singura excepţie fiind promovarea la rangul de patriarh.
În Biserica Ortodoxă Română, în trecut transferările se făceau numai în situaţii de excepţie. Situaţia s-a schimbat din secolul XIX, când transferările au devenit, din păcate, o regulă, până în ziua de astăzi. Ar fi benefic dacă noile legiuiri ale BOR ar restabili vechiul principiu jurisdicţional al statorniciei (cel puţin al inamovibilităţii mitropoliţilor), fapt care ar însemna normalitate canonică şi, totodată, redescoperirea fundamentului teologic al administraţiei bisericeşti.
II. Probleme canonice actuale legate de principiul jurisdicţional
Respectarea principiului jurisdicţional a dat naştere la multe probleme, încă din primele secole creştine. Unele dintre aceste probleme s-au rezolvat, altele s-au perpetuat sau au luat forme noi, în administraţia bisericească. În cele ce urmează vom încerca o enumerare a acestor probleme actuale rezultate din încălcarea principiului jurisdicţional, care aşteaptă sau nu soluţionarea.
Problema episcopilor vicari.
Episcopii vicari sunt episcopii hirotoniţi fără jurisdicţie, pe lângă episcopi titulari, în mod evident contrar canonului 6, IV ecumenic şi a principiului jurisdicţional. Din acest motiv, arhiereul Dr. Veniamin Pocitan, el însuşi episcop vicar, scria fără echivoc, într-o broşură dedicată acestei probleme, că „din punctul de vedere al dreptului bisericesc [episcopii vicari] sunt anticanonici. Canoanele opresc a se hirotonisi episcopi, fără eparhii reale. Păstori fără turmă”.
Acelaşi autor prezintă, apoi, anomaliile pastorale care decurg din această anomalie canonică a hirotoniei fără jurisdicţie, pentru că numai episcopul titular al locului „este stăpân deplin şi liber, ca în casa lui proprie. Numai el are iniţiativa şi independenţa în conducerea treburilor bisericeşti, în cuprinsul eparhiei sale. Arhiereul vicar, îndeobşte, execută numai cele hotărâte de chiriarhul său”. Cu alte cuvinte episcopul vicar este un episcop care nu are dreptul să-şi exercite puterea harică din iniţiativă proprie, ci numai din dispoziţia episcopului locului. Este numai un instrument sau un mijlocitor al episcopului locului, lipsit de autoritate, ba uneori chiar şi de personalitate. Or, asemenea situaţie este nu numai nefirească, ci chiar lipsită de orice logică. A hirotoni pe cineva fără a-i da dreptul de a-şi exercita propria putere harică, este ca şi cum a-i săvârşi Liturghia cu potirul gol sau ca şi cum a-i cununa două persoane fără a le da dreptul de a alcătui o familie proprie.
Pe de altă parte, legătura dintre episcop şi jurisdicţia încredinţată la hirotonie a fost comparată cu legătura dintre soţ şi soţie, de aceea introducerea unui episcop vicar ar fi ca acceptarea bigamiei.
Episcopii vicari au apărut în Biserică încă din vechime. Momentul apariţiei lor nu poate fi precizat cu exactitate, iar motivele au fost variate. Unii teologi au considerat că episcopii vicari sunt o continuare firească a episcopilor ajutători, a horepiscopilor, a episcopilor periodepţi, a episcopilor vizitatori ş.a. din Biserica veche. Ideea este falsă pentru că toţi aceştia aveau clar o serie de drepturi şi îndatoriri, deci o jurisdicţie propriu-zisă, în conformitate cu principiul jurisdicţional.
Apariţia şi dispariţia acestor episcopi a fost determinată de evoluţia jurisdicţională a Bisericii, mai exact ei au apărut odată cu jurisdicţia şi când această jurisdicţie a dispărut, nici existenţa lor nu a mai fost necesară, fapt care confirmă respectarea principiului jurisdicţional.
Episcopii vicari, însă, au apărut din motive omeneşti, contrar prevederilor canonice şi fără fundament teologic. Din această cauză unele Biserici locale, precum Biserica Greciei şi Biserica Ortodoxă Rusă, nu au mai acceptat episcopi vicari în structura lor organizatorică.
În Biserica Ortodoxă Română, în vechime „n-au existat arhierei vicari propriu-zişi. N-au existat pentru că nici n-au fost în tradiţia noastră bisericească şi apoi nici n-a fost nevoie de dânşii”. Ei au apărut târziu, mai întâi din milă faţă de arhiereii greci care fugeau de persecuţiile turceşti şi care rămâneau în ţările române ca vicari, decât să se mai întoarcă acasă. Apoi au apărut din motive de slăbiciune omenească, pentru că episcopul eparhiot nu mai făcea faţă problemelor sale, eparhia fiind prea mare, şi apela astfel la ajutorul episcopilor vicari. În Transilvania au apărut episcopi vicari după „modelul” de dincolo de munţi, abia după 1921.
Statutele BOR din 1925 şi din 1948 au legiferat existenţa episcopilor vicari. Chiar dacă episcopilor vicari li se adaugă un supranume legat de un oraş din cadrul eparhiei, dar diferit de oraşul unde rezidează episcopul eparhiot, totuşi acest fapt nu acoperă necanonicitatea statutului lor. Aceste supranume (de genul „Ploieşteanul”, „Ilfoveanul”, „Răşinăreanul”, „Bistriţeanul” etc.) încearcă scoaterea episcopului vicar de sub incidenţa canonului 8, I ec., care prevede ca să nu fie doi episcopi într-o cetate (oraş). Necanonicitatea episcopilor vicari nu se rezolvă, însă, numai cu „titlurile oficiale”, şi acest lucru se vede şi din faptul că ei nu pot apărea niciodată în diptice, adică pomenirea lor nu are încadrare liturgică, fiindcă la Liturghie se pomeneşte numai episcopul locului (cel mult episcopul vicar este pomenit după episcopul locului, numai dacă este de faţă!). Practic, episcopii vicari nici nu au dreptul să poarte cârjă arhierească, semn clar al jurisdicţiei. Instalarea oficială a oricărui episcop titular se concretizează prin înmânarea cârjei, fapt care nu are loc în cazul episcopilor vicari, care nu pot beneficia de actul liturgico-canonic al înscăunării.
Problema episcopilor vicari este, însă, o problemă panortodoxă, de aceea prima Conferinţă panortodoxă de la Rodos din 1961 a înscris pe lista de teme a viitorului Sfânt şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe, şi subiectul: „Episcopii ajutători şi episcopii vicari”, când, probabil, această situaţie va primi soluţia canonică şi teologică corespunzătoare.
2) Problema dezechilibrului dintre har şi jurisdicţie (problema protopopului)
Una din consecinţele principiului jurisdicţional – despre care a scris cel mai mare canonist al Bisericii noastre pr. prof. Liviu Stan – este şi respectarea raportului sau echilibrului dintre har şi jurisdicţie. Aceasta înseamnă că, la hirotonie, candidatului trebuie să i se confere o jurisdicţie care să fie în acord cu treapta harică pe care o dobândeşte şi, prin urmare, nimănui, nu trebuie să i se dea o jurisdicţie nici mai mare, nici mai mică decât i se cuvine, potrivit harului său. Acest echilibru a fost de la sine înţeles în Biserică, dar, din păcate, nu întotdeauna respectat. În Biserica apuseană s-au întâlnit cazuri când unii diaconi au ajuns cardinali, adică li s-a acordat jurisdicţie de episcop.
Despre situaţii opuse celui amintit, vorbeşte canonul 6 Sardica, ce dispune „să nu fie permis a pune episcop într-un sat sau într-o cetate mică, pentru care ajunge şi un singur preot; căci nu este cuvenit a se aşeza un episcop acolo, pentru a nu micşora numele şi autoritatea episcopală”, adică să nu se dea unui episcop jurisdicţie de preot.
Astfel de anomalii canonice s-au perpetuat până astăzi. Un exemplu din Biserica noastră îl constituie situaţia din Episcopia Aradului unde un diacon a dobândit postul de protopop!? Acest fapt ar echivala cu situaţia în care un preot ar ajunge mitropolit… Or, după sfintele canoane, diaconul nu poate să şadă, la Sfânta Liturghie, înaintea preotului „chiar dacă s-ar găsi în vreo demnitate bisericească” (can. 7, VI ec; can.18, I ec; can.20 Laodiceea).
Un alt exemplu îl constituie diaconul inspector eparhial, iarăşi situaţie de funcţii incompatibile, pentru că diaconul nu poate inspecta un preot.
Problema cea mai vizibilă şi actuală a dezechilibrului dintre har şi jurisdicţie este problema protopopului. Chiar dacă această instituţie este foarte veche în Biserică, totuşi statutul ei este necanonic. Faptul acesta rezultă din situaţia că unui preot protopop i se încredinţează o jurisdicţie quasi-episcopală, adică o autoritate peste alţi preoţi. Însăşi evoluţia istorică descoperă necanonicitatea protopopului, pentru că această instituţie a apărut în Biserica creştină ca urmaşă a horepiscopilor. Or, cum poate un preot, fie el şi protopop, să preia jurisdicţia şi funcţiile unui episcop, fie el chiar şi de ţară. Este drept, însă, că protopopii au apărut din necesităţi istorice: din cauza dispariţiei horepiscopilor şi din cauza că episcopiile au devenit prea mari, iar legăturile dintre preoţi şi episcopi au devenit prea greoaie. De aceea a fost nevoie de o instituţie intermediară, sau o instituţie hibrid, care să faciliteze legăturile episcopului cu preoţii şi credincioşii din eparhia sa. Toate acestea, însă, nu justifică necanonicitatea statutului protopopului. Din acest motiv în Biserica Greciei nu există protopopi.
Ideal ar fi ca Biserica, respectând principiul teritorial, să-şi adapteze împărţirea sa administrativ-teritorială după cea a statului (conform can.17, IV ec.), în aşa fel încât în eparhii să nu se simtă necesitatea protopopului, ci episcopul să păstreze mereu legătura directă cu preoţii şi poporul pe care îl păstoreşte. Aceasta ar însemna ca administraţia bisericească să nu mai fie atât de dependentă trecutului, ci mai ales să se adapteze continuu realităţilor prezente.
3) Problema preoţilor misionari şi diaconilor onorifici
O altă situaţie contrară principiului jurisdicţional este hirotonia aşa-numiţilor preoţi-misionari şi diaconi onorifici. Aceste hirotonii sunt evident hirotonii fără destinaţie. Ele au apărut în Biserica noastră numai după 1989, în momentul de relativă instabilitate. Motivaţiile acestor hirotonii erau de natură „misionară”, dar paradoxal era faptul că noii hirotoniţi proveneau din rândul tinerilor absolvenţi de teologie, fără experienţă pastorală şi fără vechime. Or, activitatea misionară cere exact contrariul.
Necanonicitatea acestor hirotonii s-a putut constata şi ulterior, când astfel de preoţi sau diaconi nu mai aveau unde să slujească pentru că nu mai erau primiţi de preoţii parohi, care, pe drept cuvânt, nu erau obligaţi a-i primi alături de ei. Orice faptă necanonică are, în cele din urmă, consecinţe nefaste. Din aceste motive, în anii următori, episcopii au refuzat să mai hirotonească preoţi misionari şi diaconi onorifici. Nu ar fi rău dacă, în viitoarele legiuiri BOR, s-ar interzice expres astfel de hirotonii.
4) Problema conflictului de jurisdicţii
Definirea sau delimitarea jurisdicţiilor bisericeşti, a fost şi rămâne până astăzi o mare problemă în Biserică. Cert este că societatea omenească este supusă mereu schimbărilor, de aici şi jurisdicţiile bisericeşti sunt adaptate realităţilor contemporane.
O astfel de problemă s-a născut şi în Biserica Ortodoxă Română, după 1989, când în mod firesc şi necesar au apărut (sau reapărut) noi jurisdicţii bisericeşti. Este cazul preoţilor militari, ai preoţilor de spitale, ai preoţilor de penitenciare ş.a. Reînfiinţarea acestor posturi a fost o urmare firească a recâştigării libertăţii şi democraţiei în ţara noastră.
Numai că legislaţia noastră bisericească a rămas mult în urma acestor transformări. Mai exact, înfiinţarea posturilor de preoţi amintiţi mai sus, nu a fost urmată şi de reglementări canonice precise care să delimiteze clar jurisdicţiile acestora sau jurisdicţiilor la care ei sunt supuşi. În felul acesta a apărut o nouă problemă: conflictul de jurisdicţii.
Mai întâi, reînfiinţarea clerului militar fără reînfiinţarea episcopiei militare aşa cum a fost înainte de 1948, a adus la multe situaţii incerte (ba chiar neplăcute), când nu s-a ştiut cine decide într-o anumită problemă: episcopul locului sau ministerele în care aceştia îşi desfăşoară activitatea?
Ceea ce nu s-a precizat în legislaţia noastră bisericească este cât, cum şi unde se întinde jurisdicţia preotului militar? De exemplu, un ofiţer al armatei române sub care jurisdicţie se află, sub cea a preotului militar din unitatea în care îşi desfăşoară activitatea sau sub cea a preotului parohiei în care el locuieşte cu familia? Dacă solicită unele slujbe bisericeşti acasă pe cine trebuie să invite: pe preotul militar sau pe preotul paroh?
La fel se prezintă situaţia preoţilor de spitale. Aici se pot naşte situaţii cu adevărat penibile şi anume: un preot de spital poate să interzică unui preot paroh accesul în spital, la credincioşii lui bolnavi, pe motiv că săvârşeşte imixtiune în jurisdicţia altuia?
Şi întrebările pot continua. Atâta timp cât autoritatea bisericească nu va reglementa această problemă a conflictului de jurisdicţii, întrebările acestea rămân deschise. Chiar dacă, aparent, această problemă ar avea numai un caracter formal, totuşi, trebuie subliniat că în spatele ei stau probleme duhovniceşti foarte serioase pe care nu avem voie să le ignorăm.
5) Problema diasporei ortodoxe sau conflictul dintre principiul etnic şi principiul jurisdicţional
Una dintre cele mai delicate probleme panortodoxe este problema diasporei ortodoxe. Întrebarea care a dat şi mai dă naştere la disensiuni între Bisericile ortodoxe locale, sună în felul următor: sub jurisdicţia cui trebuie să se afle diaspora ortodoxă?
Răspunsurile care se dau la această întrebare nu sunt nici pe departe unitare. Unul dintre motive este acela că, privitor la diasporă, două principii canonice se bat cap în cap: este vorba de principiul etnic şi principiul jurisdicţional.
Mai întâi principiul etnic prevede că episcopii fiecărui neam să se adune într-o singură Biserică sub conducerea unui întâistătător, conform canonului 34 apostolic. Acest principiu este respectat de Biserica Ortodoxă Română, de toate Bisericile slave şi de Bisericile ortodoxe orientale, de aceea diasporele lor ortodoxe, din întreaga lume, ţin de Biserica–mamă.
Pe de altă parte, principiul jurisdicţional, conform canonului 8, I ec, prevede că este nefiresc ca în acelaşi teritoriu să fie două sau mai multe jurisdicţii ortodoxe. La acest fapt se ajunge prin respectarea principiului etnic, în aşa fel încât, în vestul Europei sunt oraşe cu peste patru episcopi ortodocşi.
La aceste două poziţii diferite se adaugă şi cea de-a treia opinie care vine din partea Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, susţinută de toate celelalte Biserici ortodoxe greceşti, care pretinde că toată diaspora ortodoxă ar trebui să depindă canonic numai de Constantinopol. Pretenţia se bazează pe o interpretare subiectivă a canonului 28, IV ec., şi care complică şi mai mult lucrurile.
Dilema cea grea a diasporei rămâne întrebarea, oare cum se vor putea împăca cele două principii canonice – cel etnic cu cel jurisdicţional – pentru că ambele au dreptate? Este corect ca diaspora să se organizeze după principiul etnic, pentru ca astfel să se păstreze caracteristicile locale ale Bisericilor naţionale, dar la fel de corect este ca într-un teritoriu să fie numai o singură jurisdicţie ortodoxă. Este binecunoscut faptul că Biserica Ortodoxă pierde foarte mult datorită lipsei ei de unitate, prin fărâmiţarea într-o puzderie de juridicţii paralele şi suprapuse, care subminează propria ei credibilitate.
Soluţia este greu de dat, dar nu chiar aşa de imposibilă pe cât se crede. Este nevoie, însă, de o autoritate panortodoxă, de consens ortodox, de aceea tema diasporei se află şi ea înscrisă pe agenda viitorului Sfânt şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe. Până atunci, câţiva paşi înainte s-au făcut de hotărârile Conferinţelor presinodale care au încercat să dea unitate ortodocşilor, în fiecare ţară unde există diasporă ortodoxă.
6) Problema unei „jurisdicţii universale” sau problema primatului papal
Principiul jurisdicţional al dreptului canonic, formulat prin canonul 6 al Sinodului IV ecumenic („Nimeni să nu fie hirotonit fără destinaţie”), prin cuvântul „nimeni”, nu lasă loc nici unei excepţii: nici un cleric fără jurisdicţie, dar şi opusul acesteia, nici un cleric cu jurisdicţie universală. Dacă, pe atunci, ar fi existat vreo jurisdicţie universală, adică o jurisdicţie care să cuprindă întreaga Biserică creştină, cu siguranţă că acest canon ar fi menţionat-o.
De altfel, Biserica în totalitatea ei aparţine lui Hristos, întemeietorul şi capul ei, iar dacă ar exista vreo „jurisdicţie universală”, atunci ea ar trebui să aparţină numai Celui care a zidit-o (Matei 16,18).
Chiar şi Sfinţii Apostoli, care au propovăduit Evanghelia la toată făptura (Marcu 16,15) şi-au împărţit lumea pentru a o putea încreştina, lucrând ca slujitori ai Împărăţiei cerurilor după principiul stabilit de Hristos „cel ce vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor” (Marcu 9,35).
Ideea unei jurisdicţii universale, adică a unui primat jurisdicţional pentru întreaga Biserică creştină atribuit episcopului Romei, este o idee care s-a dezvoltat în Biserica apuseană în cel de-al doilea mileniu creştin, căruia i s-a atribuit şi valoare de dogmă abia la 18 iulie 1870, la Conciliul I Vatican. Din punct de vedere canonic această pretenţie nu are nici o acoperire, nici în colecţia de canoane a Bisericii nedespărţite, nici în actele de autoritate jurisdicţională ale primului mileniu creştin. „Pas de documents, pas d’histoire”, iar dacă există totuşi o „istorie” fără documente, atunci ea nu poate avea caracterul veridicităţii.
Potrivit sfintelor canoane ale Bisericii nedespărţite, în Biserica creştină au existat şi există mai multe primate jurisdicţionale locale (can. 34 apostolic) şi mai multe primate onorifice locale (can. 28, IV ec.), dar nicăieri nu se menţionează un singur primat jurisdicţional universal atribuit papei de la Roma.
Noţiunea de „primat” nu este, însă, o noţiune străină de dreptul canonic, nici chiar străină de episcopul Romei care, din motive politice, a dobândit un primat de onoare, prin canonul 28, IV ec., pentru toată Biserica. Dar de la acest primat onorific la un primat jurisdicţional universal este o diferenţă foarte mare pe care nici dreptul canonic, nici istoria Bisericii nu o poate acoperi.
Trăsătura specifică a dreptului canonic şi a Bisericii creştine este tocmai armonizarea deplină dintre sinodalitate şi primat, dintre conducerea prin comuniune şi conducerea printr-un întâistătător. Armonizarea acestor două aspecte nu a fost şi nu este uşoară. Exagerarea unui aspect în detrimentul celuilalt aspect a produs în Biserică mari dezechilibre şi dezbinări. De exemplu: exagerarea sinodalităţii în detrimentul rostului unor întâistătători (sau rostul unor primate jurisdicţionale şi onorifice) a dus fie la congregaţionalismul protestant, fie chiar la dispariţia deplinei şi adevăratei sinodalităţi; pe de altă parte exagerarea primatului în detrimentul sinodalităţii a dus la apariţia primatului papal. Nici una, nici alta nu sunt benefice pentru Biserică. Prin congregaţionalism (sau sinodalitate nedeplină) există riscul ca să se aprobe orice, chiar lucruri ce atentează la credinţa creştină, în timp ce printr-un primat exclusivist există riscul instituţionalizării exagerate a Bisericii, care devine astfel vulnerabilă la orice schismă sau neînţelegere.
Redescoperirea armonizării dintre sinodalitate şi primat, sub toate aspectele lor, în aşa fel încât nici sinodalitatea să nu sufoce primatul, nici primatul să nu excludă sinodalitatea, este una dintre misiunile noastre creştine de astăzi, şi unul din ţelurile dialogului ortodox-catolic.
Nu demult, însuşi papa Ioan – Paul II a invitat toţi teologii creştini să dezbată problema primatului papal, tocmai pentru ca acest primat să fie folositor, iar nu dăunător unităţii Bisericii. Biserica Ortodoxă apără primatul onorific al episcopului Romei, dar condamnă primatul jurisdicţional universal pretins de catolici.
Argumentele neacceptării primatului jurisdicţional universal pot fi sintetizate astfel:
a) În primul rând, modelul ideal de conducere al Bisericii ni-l oferă chiar Sfinţii Apostoli, care au armonizat sinodalitatea deplină cu întâietatea onorifică, sau verhovnicia Sfântului Apostol Petru, prin Sinodul apostolic de la Ierusalim (Fapte, cap. 15). Deşi cuvântarea Sfântului Apostol Petru a avut o mare importanţă, hotărârile au fost luate de toţi în comun, în frăţietate, şi prin aceasta Apostolii ne-au lăsat exemplul cel mai bun de felul în care trebuie condusă Biserica lui Hristos.
Din nefericire nu aceeaşi poziţie o are episcopul Romei, ca urmaş al Sfântului Apostol Petru, în conciliile Bisericii Catolice, Conciliile hotărăsc în comun, dar votul papei este deasupra acestora, nu în interiorul lor.
b) Faptul că papa de la Roma n-a avut niciodată un primat jurisdicţional universal se poate uşor constata din raportul său cu Sinodele ecumenice. Potrivit dreptului canonic catolic, primatul papal se concretizează în faptul că papa convoacă conciliile catolice şi tot papa aprobă hotărârile lor. Or, comparaţia cu Sinoadele ecumenice este relevantă:
– papa n-a convocat nici un Sinod ecumenic;
– papa n-a participat la nici un Sinod ecumenic;
– papa n-a aprobat din afară hotărârile Sinoadelor ecumenice, ci şi-a transmis acordul său, prin legaţi, alături de toţi ceilalţi episcopi ai Bisericii;
– papa a fost chiar condamnat de un Sinod ecumenic. Este vorba de papa Onoriu condamnat ca eretic monotelit de către canonul 1 al Sinodului VI ecumenic.
c) Dacă urmaşii Sfântului Apostol Petru ar fi avut jurisdicţie universală în Biserică, atunci acest fapt ar însemna că primul papă al Romei, Linus, ar fi trebuit să aibă jurisdicţie şi peste Sfântul Apostol Ioan şi Sfântul Apostol Toma, care au mai trăit mult după anul 66 d.H., când a murit Sfântul Apostol Petru. Această situaţie este, sigur, de negândit şi de neacceptat la fel ca şi primatul papal. La fel se poate pune întrebarea: oare cum se poate justifica teologic, pretenţia urmaşului Sfântului Apostol Petru, de avea jurisdicţie peste urmaşii celorlalţi Apostoli?
d) O concretizare a primatului papal în Biserica Catolică este şi dreptul exclusiv al pontifului roman de a numi episcopii din întrega lume. Acest drept este complet străin de dreptul canonic al Bisericii nedespărţite. Potrivit canoanelor 6, I ec. şi 50 Cartagina episcopii Bisericii se aleg de cler şi popor, prin vot majoritar. Necanonicitatea dreptului papei de a numi toţi episcopii catolici arată, încă o dată, netemeinicia pretenţiei jurisdicţiei universale.
e) Mulţi teologi catolici justifică necesitatea primatului papal cu argumentul că numai papa poate fi garantul unităţii Bisericii. Argumentaţia este falsă pentru că, privind istoria Bisericii Catolice, toate dezbinările care au avut loc în Apus, au avut ca prim punct, contestarea primatului papal. Iată cum pretenţia jurisdicţiei universale a papei n-a fost în Biserică numai o piatră de unire, ci şi o piatră de poticnire. Încă un motiv în plus de a reconsidera principiului jurisdicţional în Biserică şi consecinţele lui canonice.
Concluzii:
Principiul jurisdicţional este un principiu fundamental al dreptului canonic ortodox şi poate fi enunţat ca rânduiala conform căreia orice hirotonie în Biserică trebuie săvârşită cu o destinaţie precisă, numită jurisdicţie. Motivaţia acestui principiu este una teologică, încredinţarea harului fiind intrinsec legată de răspunderea punerii lui în lucrare într-o anumită comunitate. De aceea el mai poate fi numit şi principiul responsabilităţii pastorale.
Fundamentul canonic al principiului jurisdicţional îl constituie canonul 6, VI ecumenic, care a formulat acest principiu păstrat, până atunci, pe calea obiceiului de drept.
Principiul jurisdicţional are următoarele consecinţe:
fiecare cleric răspunde de jurisdicţia lui şi nu are voie să se amestece în jurisdicţia altuia;
hirotoniile „absolute”, fără jurisdicţie, sunt necanonice;
în Biserică nu a existat o „jurisdicţie universală”;
în Biserică nu pot exista două jurisdicţii suprapuse, conform prevederii can.8, I ec., „să nu fie doi episcopi într-o cetate”; altfel spus în Biserică nu pot fi doi clerici cu aceeaşi jurisdicţie, dar nici un cleric cu două jurisdicţii;
fiecărui cleric trebuie să i se confere o jurisdicţie corespunzătoare treptei harice în care este hirotonit;
legătura dintre cleric şi jurisdicţie este ca legătura dintre soţ şi soţie, de aceea transferurile episcopilor dintr-o eparhie într-alta nu sunt canonice şi nici duhovniceşti (can. 1 Sardica);
Nerespectarea întru-totul a principiului jurisdicţional a dus la o serie de probleme canonice actuale:
Problema episcopilor vicari, adică a episcopilor necanonici fără jurisdicţie (în Biserica Greciei nu există episcopi vicari);
Problema protopopului, adică a instituţiei hibrid a preotului care primeşte jurisdicţiei quasi-episcopală, nerespectând echilibrul dintre har şi jurisdicţie (în mai multe Biserici locale nu există protopopi);
Problema preoţilor misionari şi a diaconilor onorifici, adică a clericilor hirotoniţi necanonic, fără jurisdicţie;
Problema conflictului de jurisdicţii, adică a situaţiilor incerte cu privire la jurisdicţia în care se află unii credincioşi;
Problema diasporei ortodoxe sau a conflictului dintre principiul etnic şi principiul jurisdicţional, adică a organizării corecte a diasporei ortodoxe în jurisdicţii naţionale, care duce la situaţia incorectă şi dezavantajoasă a jurisdicţiilor ortodoxe paralele;
Problema unei „jurisdicţii universale” adică a pretenţiei primatului papal, contrară principiului jurisdicţional. Trăsătura specifică a dreptului canonic ortodox este armonizarea deplină dintre conducerea sinodală şi conducerea printr-un întâistătător. Altfel se cade fie în congregaţionalism protestant, fie în papism catolic.
În urma celor prezentate rezultă imperios necesitatea reconsiderării principiului jurisdicţional şi a consecinţelor lui, atât în perspectiva viitorului Sfânt şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe, cât şi, mai ales, în procesul elaborării noilor legiuiri ale Bisericii Ortodoxe Române, în vederea regăsirii canonicităţii autentice a organizării şi funcţionării Bisericii noastre.
De la lat. jus, juris=drept şi dicto=rostire, exprimare. În dreptul civil jurisdicţia reprezintă competenţa de a judeca a instanţelor judecătoreşti, cf. Dr. Ioan Pitulescu ş.a., Dicţionar de termeni juridici uzuali, Bucureşti, 1996, p. 251.
A se vedea şi Prof.univ.dr.doc. Vladimir Hanga, Manual de drept privat roman, Cluj-Napoca, 1994, 364 p.; Emil Molcuţ, Dan Oancea, Drept roman, Bucureşti, 1993, 342 p.;Vladimir Hanga, Principiile dreptului privat roman, Cluj-Napoca, 1989, 135 p.
Lexikon des Kirchenrechts, Ed, Herder, Freiburg-Basel-Wien, 2004, col.442.
Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae, Raţiunea teologică a ierarhiei şi conciliarităţii ei, în „Studii Teologice”, nr. 3-4/1970, p. 169 u.
Nicodim Milaş, Dreptul bisericesc oriental, Bucureşti, 1915, p. 224.
A se vedea şi Pr.prof.dr. D. Stăniloae, Responsabilitatea creştină, în „Ortodoxia”, nr. 2/1970, p. 181 u.
Arhiep. Peter L’Huillier, Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV, Bucureşti, Ed. Gnosis, 2000, p. 106.
Protopresb. Alexis Kniazeff, Cours de droit canon, Paris 1988, mss.dact., p.21u.
Dr. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, vol.I, partea II, Arad, 1931, p. 200-201.
Vlassios I. Phidas, Droit canon. Une perspective orthodoxe, Chambesy, Geneve, 1988, p. 48 u.
Arhiep. Peter L’Huillier, Dreptul bisericesc.., p. 352.
Dr. Nicodim Milaş, Canoanele…, vol. I, p. II, p. 201.
Pr.Dr. Valerian Şesan, Curs de Drept Bisericesc Universal, Cernăuţi, 1942, p. 72.
Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae, Teologie dogmatică Ortodoxă, Bucureşti, 1978, vol. 3, p. 174.
Ralli şi Potli, Sintagma ateniană, Atena,1852, II, p. 231.
Arhiep. Peter L’Huillier, Dreptul bisericesc.., p.352.
Ibidem, p. 352-353.
Arhid.prof.dr.Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, Bucureşti, 1990, vol. II, p. 55.
Dr. Nicodim Milaş, Canoanele…, vol. I, p. II, p.47-49.
Arhid.prof.dr.Ioan N. Floca, Drept canonic…, vol.1, p. 171 u.
Arhiep. Peter L’Huillier, Dreptul bisericesc.., p.104-105.
Eusebiu, Historia ecclesiastica, VI, XLIII, 11, Sources chretiennes, 41, p. 156.
Ciprian, Epistola 41 ad Cornelium, apud Dr. N. Milaş, Canoanele…, vol. I, p. II, p. 50.
Dr. Nicodim Milaş, Canoanele…, vol. I, p. II, p.218.
Teodoret, Historia ecclesiastica, II, 17, după Die Griechischen christlichen Schriftsteller der ersten drei Jahrhunderte, p. 376.
Apud Athanasium, Apologia contra arianos, 6, P.G. 25. col. 260C.
Arhid.prof.dr.Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 1993, p. 91.
Dr. Nicodim Milaş, Canoanele…, vol. I, p. II, p. 69.
Prof.dr. Iorgu D. Ivan, Demisia din preoţie. Studiu de drept canonic, Bucureşti, 1937, 48 p.
Dr. Nicodim Milaş, Canoanele…, vol. I, p. I, p.211.
Arhid.prof.dr.Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 214.
Ibidem, p.231. Pr. Grigorios D. Papathomas, Cours de droit canon, Paris 1995, mss.dact., p.76u.
De vita Constantini, III, 61, P.G.20, col. 1136A.
Apud, Hans –Georg Beck, Kirche und theologhische Literatur im byzantinischen Reich, München, 1959, p. 658.
Arhiep. Peter L’Huillier, Dreptul bisericesc.., p.122.
Ibidem, p.123.
Ar fi benefică întoarcerea la principiul inamovibilităţii episcopilor, permiţându-se transferul numai în caz de promovare (episcop→arhiepiscop→mitropolit→patriarh). Transferul episcopilor dintr-o eparhie înr-alta de acelaşi nivel jurisdicţional, ar trebui oprit, afară de situaţiile cu totul de excepţie.
Vezi şi John Meyendorff, Contemporary Problems of Orthodox Canon Law, în “Living Tradition. Orthodox Witness in the Contemporary World”, Crestwood, New York 1978, p. 99- 114.
Arhiereul Dr. Veniamin Pocitan Ploieşteanu, Arhiereii vicari în Biserica Ortodoxă Românească. Vicarii Arhiepiscopiei Bucureştilor, Mitropoliei Ungro-Vlahiei şi Patriarhiei Române, Bucureşti, 1937, p. 6.
Ibidem.
Mag. Eugen C. Marina, Episcopii ajutători şi episcopii vicari, în „Studii Teologice”, nr. 7-8 /1965, p. 418-440.
C. Ion, Instituţiile horepiscopilor în Biserica veche, în „Studii Teologice”, nr.5-6/1962, p. 300-327.
În sprijinul acestei afirmaţii a se cita, mai ales; Mitropolitul Nicolae al Banatului, Episcopii vicari în Biserică, în „Mitropolia Banatului”, nr. 1-4/1976, p. 3-5, care susţine necesitatea episcopilor vicari, dar numai cu condiţia ca „poziţia şi rosturile să nu diminueze şi să nu ştirbească autoritatea ierarhilor titulari”!?
Arhiereul Dr. V. Pocitan, Arhiereii vicari…, p. 7.
Mitrop. Nicolae al Banatului, Episcopii vicari…,p. 4: La instituirea episcopilor vicari „în primul rând s-a avut în vedere creşterea sarcinilor ierarhilor titulari atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, sarcini care îi îngreuiau sau chiar îi depăşeau dacă, întâmplător, unul sau altul atingea vârstă mai înaintată”.
Primii episcopi vicari în Transilvania au fost Dr. Ilarion Puşcariu care s-a numit episcop vicar de Făgăraş şi Filaret Musta, episcop vicar de Vârşeţ, cf. Arh. Dr. V. Pocitan, Arhiereii vicari…, p. 26, nota 1.
Mag. E.C. Marina, Episcopii ajutători…, p. 418.
Pr. Prof. dr. Liviu Stan, Har şi jurisdicţie, în „Studii Teologice”, nr. 1-2/1970, p. 5-28.
Ibidem.
Arhid.prof.dr.Ioan N. Floca, Canoanele…, p.234.
Pr.prof.dr. Liviu Stan, Îndrumător canonic, la Arhid.prof.dr.Ioan N. Floca, Canoanele…, p.509. În situaţii de excepţie (deci ocazional, nu continuu!), atunci când diaconul reprezintă vreun episcop, i se va da cinstea ca aceluia pe care îl reprezintă (can. 7, VI ec.).
Ioan V. Covercă, Protopopii în trecutul Bisericii Ortodoxe Române, în rev. „Glasul Bisericii”, nr. 7-8/1962, p. 756-778.
De obicei aceşti preoţi misionari sau diaconi onorifici erau fii de preoţi de oraş sau de protopopi, care aveau astfel „şansa” de a ajunge direct în oraşele mari, pe lângă părinţii lor, eludând indirect prevederile canonice.
De această problemă, şi altele, nu se aminteşte nimic în lucrarea Arhid.prof.dr.Ioan N. Floca şi prof.dr. Sorin Joantă, Administraţia bisericească parohială şi legislaţie, Sibiu, 2001, 208 p.
A se vedea Protocolul dintre Patriarhia Română şi Ministerul Justiţiei privind desfăşurarea Asistenţei Religioase în sistemul penitenciar românesc, în rev. „Candela Moldovei”, nr. 7-9/1997, p. 6-7; Legea nr. 195/2000 cu privire la clerul militar, publicată în „Monitorul Oficial”, nr. 561/13 noiembrie 2000.
Cele mai delicate întrebări sunt cele cu implicaţii financiare, legate de „contribuţia bisericească” şi de faptul că nimeni nu te poate obliga să depinzi de doi preoţi.
Dr. N. Milaş, Canoanele…, vol. I, p.I, p. 236.
Idem, vol. I, p. II, p. 257.
Este binecunoscută afirmaţia teologului ortodox francez Olivier Clement: „Ortodoxia are o spiritualitate incontestabilă, dar o organizare detestabilă”.
A se vedea şi Dr. Damaskinos Papandreou, Sfântul şi Marele Sinod al Ortodoxiei.Tematică şi lucrări pregătitoare, Ed. Trinitas, Iaşi, 1998; Pr.prof.dr. Liviu Stan, Ortodoxia şi diaspora, în rev. „Ortodoxia”, nr. 1/1963, p. 3-38; Ilie Dan Ciobotea, Problema canonicităţii şi a comuniunii în diaspora ortodoxă, în rev. „Ortodoxia”, nr. 1/1994, p. 5 u.
Evangelos D. Theodorou, Der päpstliche Primat aus der Sicht der orthodoxen Tradition, în θεολογια, Atena, 62 (1991), p. 286-444.
Max Henz, Orthodoxe Ekklesiologie und der Primat Petri, în „Internationale Kirchliche Zeitschrift”, nr. 4/1967, p. 265-280.
Pr.prof.dr. Grigorie T. Marcu, Premizele biblice ale erorilor papalităţii, în rev. „Ortodoxia”, nr. 2-3/1954, p. 365 u.
Pr.prof.dr. Milan Şesan, Naşterea ideii papale, în rev. „Mitropolia Ardealului”, nr. 7-8/1962, p. 469 u.
Thomas FitzGerald, Cocliliarity, Primacy and the Episcopacy, în „St. Vladimir’s Theological Quarterly”, 1992, p. 17-43.
Criştişor Manea, Titulatura de „primat” în Biserică, în rev. „Studii Teologice”, nr. 1-2/1965, p. 45 u.
Aceasta ar fi o explicaţie pentru care sinodalitatea panortodoxă a încetat să mai lucreze propriu-zis, în cel de-al doilea mileniu creştin. Un primat eficient, necontestat şi puternic ar trebui să pună în lucrare sinodalitatea deplină a Bisericii. În primul mileniu creştin nu i s-a simţit lipsa pentru că el a fost suplinit de „episcopul din afară, al Bisericii”, împăratul bizantin.
De ex.: „preoţia” femeii, acceptarea homosexualităţii, a avorturilor, a eutanasiei etc.
Karl Rahner, Offene Fragen in der Lehre vom päpstlichen Primat, în “Una Sancta”, nr.1/1979, p. 44-47. Wilhelm de Vries SJ, Ist der Primat ein Hindernis im ökumenischen Gespräch?, în „Stimmen der Zeit”, nr. 191/1973, p. 480-487. Idem, Der Primat als ökumenische Frage, în „Ostkirchliche Studien”, nr. 25/1976, p. 187-284. Rudolf Zinnhobler, Petrusamt und Ökumene. Zum gegenwärtigen Stand der Diskussion, în „Theologisch-praktische Quartalschrift”, 1986, p. 13-21. P. Beda Baumer OSB, Der Petrusdienst im ökumenischen Gespräch, în „Internationale Kirchliche Zeitschrift”, nr. 3/1974, p. 145-188.
Pr.prof.dr.Grigorie T. Marcu, Episcopatul roman al Sfântului Apostol Petre în lumina Noului Testament, în rev. „Ortdoxia”, nr. 4/1949, p. 116 u. Peter Stockmeier, Primat und Kollegialität im Licht der alten Kirche, în „Theologisch-praktische Quartalschrift”, nr.4/1973, p. 318-328.
Wilhelm de Vries, Das ökumenische Konzil und das Petrusant, în „Theologisch-praktische Quartalschrift”, nr.1/1976, p. 27-39.
Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae, Organizarea sinodală a Bisericii Ortodoxe în paralelă cu cezaro-papismul catolic, în rev. „Studii Teologice”, nr. 9-10/1950, p. 541 u.
Pr.prof.dr. Grigorie T. Marcu, „Locţiitorul” Fiului (pretinsul „primat” al Sf. Ap. Petru văzut în lumina unor detalii ioaneice), în rev. „Mitropolia Ardealului”, nr. 11-12/1957, p. 787 u. Megas Farantos, Der päpstliche Primat im Glauben und im Dialog aus orthodoxer Sicht, în „Internationale- praktische Quartalschrift”, nr.2/1970, p.101-123.
Prof.dr. Iorgu D. Ivan, Abaterile papalităţii de la organizarea canonică a Bisericii, în rev. „Ortodoxia”, nr. 4/1954, p. 473 u. Gisbert Greshake (ed.), Zur Frage der Bischofsernennungen in der römisch-katholischen Kirche, Verlag Schnell & Steiner, München-Zürich, 164 p. Johannes B. Bauer, Die Bischofswahl, gestern, heute. Morgen, în „Theologisch-praktische Quartalschrift”, nr.3/1981, p. 248-254. Idem, Früher wählte das Volk seine Bischöfe, în „Kleine Zeitung”, Graz, 4. Jän. 1989, p. 3-4.
Petre Rezuş, Antipogresismul Vaticanului, în rev. „Ortodoxia”, nr. 2-3/1949, p. 63 u.