SITE PERSONAL: http://patriciuvlaicu.net

Conştiinţa canonică şi organizarea instituţională în Biserica Ortodoxă

Pr. Dr. Patriciu VLAICU

La Cincizecime, prin Lucrarea Duhului Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu a fost primit în inimi şi s-au desluşit multe dintre cele auzite şi neînţelese, văzute şi nepricepute întemeindu-se în chip văzut Biserica.

Astfel adunarea în numele lui Hristos se arată a fi adunare cu Hristos după cum El spune „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”[1]. În acelaşi timp adunarea cu Hristos este o adunare în Hristos, prezenţa lui Hirstos cel înviat fiind de fapt o lucrare a Lui în fiecare dintre noi.

Prin botez murim şi înviem împreună cu Hristos şi acest lucru face ca Hristos să trăiască în noi, aşa cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”.[2] Biserica este comunitatea celor în care viază Hristos, comunitatea celor care au murit şi au înviat împreună cu El şi în care El trăieşte. Astfel atunci când vorbim despre Biserică, vorbim despre cei botezaţi- morţi şi înviaţi împreună cu Hristos- şi în care Hristos este viu prin Sfintele Taine.

Identitatea eshatologica si dimensiunea institutională în lucrarea bisericii

Hristos a întemeiat Biserica, drept cadru de comuniune[3] a celor care sunt împreună cu El până la sfârşitul veacurilor. În Biserică se manifestă concret acel « deja şi nu încă ». Imaginea întâlnirii prezentului cu Veşnicia este foarte prezentă în propovăduirea lui Hristos. În lucrarea Sa publică, Hristos a adus vestea cea bună. Unii teologi au observat că înainte de a fi Instituţie, Biserica este o vestire a Împărăţiei, o întrupare a veştii celei bune.[4] Hristos Propovăduieşte apropierea Împărăţiei Cerurilor[5], şi evidenţa trăirii acestei Împărăţii încă din lumea aceasta. Împărăţia propovăduită de Hristos nu este una de ordin politic, cu toate că este prezentă în lumea aceasta. Hristos este capul Bisericii, trupul Său, dar raportul dintre Hristos şi Biserică nu poate fi asimilat raportului dintre un fondator şi entitatea fondată. Existenţa Bisericii este înrădăcinată în Hristos dar nu ca un fondator după modelul fondării societăţilor civile ci în Taina Întrupării în totalitatea ei. Patimile, moartea şi învierea, înălţarea la ceruri şi şederea de-a dreapta Tatălui sunt acte ce fac parte din procesul de naştere a Bisericii lui Hristos, desăvârşită în mod văzut la Cincizecime unde ea se prezintă ca şi Templu al Duhului Sfânt, chemată să se adreseze tuturor neamurilor, fără bariere de ordin cultural sau lingvistic. Deşi actul de naştere al Bisericii este pecetluit de Pogorârea Sfântului Duh, structura Bisericii este în primul rând Trinitară, împărtăşită lumii şi prezentă în lume în primul rând prin Sfintele Taine, Taine ale Împărăţiei[6].

Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre Biserică descriind-o ca Biserică cerească prezentă pe pământ ( Ef. 2, 19-22)[7]. Prezenţa şi lucrarea Bisericii în lumea aceasta este lucrătoare prin persoane –mădulare vii- şi comunităţi-manifestări ale comuniunii în Trupul lui Hristos.

În Biserică devenim cu adevărat mădulare vii atunci când ne manifestăm într-o dragoste jertfelnică, privilegiind nu interesul sau obiectivul vremelnic ci dobândirea desăvârşirii, în Trupul lui Hristos. Biserica este o comuniune consolidată de lucrarea harului iar organizarea bisericească are misiunea de a da consistenţă şi coerenţă legăturii harului.

Percepţia comună a creştinilor pe durata primelor 12 secole a fost că Sfintele Taine au un caracter ecclezial, liturgic şi canonic [8]. Sfintele Taine nu sunt doar acte văzute prin care se împărtăşeşte Harul nevăzut, Tainele sunt acte prin care Harul se dăruieşte în timp mădularelor Trupului lui Hristos acolo unde Biserica propovăduieşte, botează, desăvârşeşte prin pecetea Darului Duhului Sfânt, reface legătura ruptă de păcat, cheamă în misiune, naşte din nou întru familie şi vindecă sufleteşte şi trupeşte. Putem observa cum ceea ce se instituie în Biserică este împletită cu dimensiunea Tainică, sacramentală. Instituitul este structurat instituţional în slujba misiunii încredinţate de Hristos. Dimensiunea instituţională nu trebuie să fie percepută ca un rău necesar sau ca o problemă pur administrativ-birocratică. Ea este forma de întrupare în această lume a Tainei Bisericii. În acelaşi timp nu trbuie pierdut din vedere că scopul organizării instiuţionale nu este unul de concurare a instituţiilor din societate ci unul de facilitare a misiunii.

Abordând problematica modului de organizare şi manifestare a Bisericii, trebuie să avem conştiinţa că utilizăm categorii atipice care nu au un corespondent evident în cadrul altor instituţii din societate.

Manifestându-se în societate, adesea Biserica este percepută din exterior ca o corporaţie. Pentru istorici şi sociologi, ea nu este o Taină ci este o realitate care poate fi judecată şi evaluată după criterii general valabile. Deşi manifestarea ei externă nu poate să se sustragă observaţiilor de ordin sociologic, este foarte important să înţelegem dimensiunea ei tainică. În lucrarea ei Biserica este nevoită să îmbrace o haină lumească, instituţională dar caracterul instituţional al Bisericii este un mijloc necesar în lume, nu un scop în sine. Biserica îmbracă haina instituţiei, dar este nevoie ca prin această haină să transpară lumina harului.

Hristos a asumat firea umană ca pe un chip al său[9]. Biserica asumă şi ea caracterul instituţional ca pe un chip al său, dar acesta nu trebuie să încorseteze identitatea eshatologică ci să uşureze comunicarea şi să să ajute Biserica să se facă înţeleasă şi de lumea aceasta dominată de mentalitatea instituţională.

Echilibrul dintre caracterul instituţional şi identitatea eshatologică este cel care determină chipul prezenţei în lume a Trupului Tainic al Bisericii[10].

Intr-o lume cu o mentalitate instituţională Biserica îmbracă haina instituţiei, pentru a lua contact cu lumea şi a fi percepută în identitatea ei, de o societate care are o mentalitate instituţională. Biserica are nevoie să fie vizibilă în societate pentru a putea transmite acesteia valorile în Hristos, dar vizibilitatea ei nu trebuie să fie una de putere sau o vizibilitate administrativ-birocratică ci o vizibilitate profetică, o întrupare a Veştii celei Bune. Această vizibilitate profetică este rodul conştientizării la justa valoare a dimensiunii eshatologice şi sacramentale a Bisericii, dimensiuni care aşezate pe structura oferită de mentalitatea instituţională fac din Biserică, o realitate vie în lumea aceasta, dar care nu îi aparţine în totalitate. Chiar dacă Biserica are nevoie de o personalitate juridică pentru a-şi desfăşura activitatea de zi cu zi, adevărata ei „cetăţenie” este cea cerească. Biserica este legată inseparabil de lucrarea lui Dumnezeu în lume. În acelaşi timp ea nu îşi trage identitatea numai din ceea ce este ca manifestare lumească ci din ceea ce va fi[11] în dimensiunea eshatologică a lucrării mântuitoare.

Cu toate acestea, nu putem vorbi de o separaţie între Tainic şi instituţional, subliniind prin aceasta incompatibilităţile dintre cele două dimensiuni, ci trebuie să ajungem să percepem modul în care instituţionalul crează structura prin care Tainicul este bine lucrător în această lume. Şi din acest motiv simţim nevoia să subliniem că Biserica nu este pur şi simplu o organizaţie nonguvernamentală sau o asociaţie a credincioşilor ci este un cadru de manifestare a comuniunii credincioşilor. În cadrul asociaţiei persoanele îşi afirmă propria identitate şi decid conform voinţei majorităţii. Biserica în caracterul ei instituţional nu poate decide în mod exclusiv asociativ „democratic” asupra misiunii sale şi asupra mijloacelor pe care le foloseşte în împlinirea slujirii. Ea se organizează ţinând cont de principii ecleziologice şi canonice, rodul experienţei ecleziale, pe care le consideră fundamentale în cadrul lucrării mântuitoare.

Dezvoltarea conştiinţei canonice în Biserică

Trăirea vieţii în trup şi manifestarea instituţională a făcut să se dezvolte o conştiinţă a legăturii dintre viaţa de zi cu zi şi credinţă, ce poate fi numită conştiinţă canonică. Conştiinţa doctrinară pusă în raport cu conştiinţa canonică şi cu realităţile misiunii bisericeşti a dat Bisericii posibilitatea de a sintetiza experienţa eclezială în canoane care stau la baza principiilor după care Biserica îşi rânduieşte misiunea şi organizarea din această lume.

Denumirea de canon[12] prin originile sale etimologice arată şi perspectiva pe care o introduce acest termen. Linia dreaptă, legătura cea mai scurtă dintre două puncte este trasată cu ajutorul unui dreptar (kanon) ce sprijină instrumentul de scris pentru a nu se abate de la orientarea cea mai potrivită. Pornind de la această imagine, Biserica a numit canon, dreptar ceea ce a socotit a fi potrivit pentru sprijinirea legăturii între om şi Dumnezeu. Canonul nu este rezultatul unei voinţe absolute a autorităţii bisericeşti ci este expresia experienţei ecleziale. Canonul nu vine să prevină o anumită atitudine abstractă ci este soluţia pe care Biserica locală a găsit-o pentru a rezolva o anumită problemă, iar această soluţie prezentată în cadru sinodal este asumată de Biserică şi devine normativă: Sfânt canon, parte din Colecţia de canoane a Bisericii Ortodoxe.

Dacă observăm canoanele vechi ale Bisericii, ne dăm seama despre problemele care au apărut în timp în viaţa eclezială, de aceea Colecţia de canoane este şi o oglindă a modului în care Biserica a rezolvat problemele în decursul vremii.

Canonic şi necanonic în viaţa Bisericii

În ziua de azi auzim des vorbindu-se despre canonicitatea diferitelor acte sau fapte, termenii canonic şi necanonic fiind folosiţi în mod regulat.

Aşa cum am arătat, prin canon ni se arată calea cea mai potrivită, pornind de la modul în care a fost rezolvată o problemă concretă în acord cu învăţătura de credinţă şi ţinând cont de exigenţele pastoral-misionare. Rezolvarea canonică a unei probleme pastoral-misionare a pus în evidenţă acea soluţie în cadrul sinodalităţii şi astfel ea a fost receptată ca vrednică de urmat.

Am putea spune că Sfintele canoane îşi au temelia în receptarea în cadrul sinoadelor ecumenice a experienţei pastorale şi bisericeşti. În acelaşi timp revenim asupra faptului că Biserica nu şi-a propus niciodată să dea soluţii canonice eshaustive şi astfel să dea răspunsuri absolute la problemele ce pot să apară în cadrul trăirii ecleziale. Contextul istoric şi pastoral îngemănat cu experienţa pastorală acumulată, face ca în momente istorice diferite, Biserica să identifice soluţii canonice diferite, care pot fi chiar contradictorii. Aspectul contradictoriu se referă la soluţia pastorală diferită de cea iniţială cu toate că ambele soluţii sunt conforme cu conştiinţa doctrinară a Bisericii. Pentru a înţelege mai bine acest lucru putem ilustra distingând în canon un conţinut fundamental legat de învăţătura de credinţă şi o soluţie pastorală. La un conţinut fundamental neschimbător, pot fi găsite soluţii pastorale diferite, care nu aduc atingere conţinutului doctrinar ci îl întrupează ţinând cont de contextul istoric şi de experienţa pastorală acumulată.

Canonul 29 Trulan poate fi socotit un exemplu în acest sens. El precizează:

Canonul celor din Cartagina rânduieşte ca cele sfinte ale Altarului să nu se săvârşească decât de către oameni care postesc, cu excepţia unei zile din an în care se săvârşeşte cina domnească (aici se face referire la canonul 41 Cartagina care spune că în Joia cea Mare se poate suspenda postul[13]), folosind de bună seamă atunci, acei dumnezeieşti părinţi, un astfel de pogorământ, pentru oare­care motive folositoare bisericii în unele locuri. Dar pe noi nimic nu ne determină să părăsim asprimea şi, urmând predaniilor apostolice şi părinteşti, orânduim că nu se cuvine a se dezlega joia ultimei săptămâni din Patruzecime şi a necinsti astfel întreaga Patruzecime.

Sinodul Trulan ia în discuţie un canon anterior, de la Cartagina, şi subliniază aspectul fundamental, cel de pregătire pentru Înviere, şi pentru a nu întrerupe această pregătire decide bazându-se pe experienţa dobândită în timp, că nu se cuvine să fie dezlegată Joia cea Mare.

Ambele decizii: cea de la Cartagina şi cea de la Sinodul din Trulo, sunt decizii canonice, deşi sunt contradictorii. Sunt canonice pentru că sunt conforme cu conştiinţa bisericii care cere o pregătire duhovnicească pentru prăznuire, dar ele exprimă modalităţi concrete de întrupare a acestei conştiinţe într-un timp şi un loc dat. Concluzia legată de acest canon 29 Trulan ar fi că Biserica este capabilă să decidă în ceea ce priveşte modul de folosire a mijloacelor duhovniceşti ţinând cont de aspectele concrete ale vieţii. Astfel o decizie care contrazice o alta anterioară, atâta vreme cât este o expresie a experienţei pastorale neaducând atingere dimesiunii de credinţă, rămâne o decizie canonică. Canonul 29 Trulan nu abrogă canonul 41 Cartagina, pentru că experienţa bisericească nu poate fi abrogată, ci stabileşte o linie de urmat care subliniază schimbarea de atitudine pastorală determinată de experienţa duhovnicească dobândită în timp.

Mai există şi alte exemple care pun în antiteză canoane ale Bisericii şi această realitate confirmă dimensiunea canoanelor ca expresie a experienţei eccleziale.

Trebuie să subliniem faptul că nu putem vorbi despre creativitate canonică în afara lucrării sinodale a Bisericii. Sinodul ca şi cadru de mainifestare a comuniunii Bisericii una sfântă sobornicească şi apostolească, este cel care are responsabilitatea receptării diferitelor experienţe ecleziale şi de a le proclama ca orientative, deci, ca şi canoane. Sinodul Bisericii autocefale este cel care dă caracter de normă bisericească unei atitudini ce este în acord cu conştiinţa dogmatică şi canonică a Bisericii. Atunci când această atitudine este receptată de întreaga Biserică drept potrivită, prin proclamarea în Sinodul Ecumenic ea devine un canon al Bisericii Ortodoxe.

Canonic şi necanonic este deci ceea ce se află în acord, respectiv în dezacord cu conştiinţa dogmatică şi canonică a Bisericii, Sinodul Bisericii autocefale sau Sinodul ecumenic fiind entitatea comunională care are capacitatea şi autoritatea de a stabili criteriile de canonicitate.

Raportul dintre Canon, Tradiţia canonică şi legislaţia bisericească

Aşa cum am arătat mai sus, Biserica nu şi-a propus niciodată să elaboreze canoane pentru a încadra în mod sistematic şi complet viaţa bisericească. Textele Sfintelor canoane sunt o expresie a experienţei ecleziale provocate în general de situaţii concrete şi de aceea ele se pronunţă în mod incomplet şi noneshaustiv asupra aspectelor vieţii biesriceşti.

Canoanele nu au fost elaborate ca texte juridice. Răsărind din viaţa concretă de întâlnire între credinţă şi viaţă, ele oferă o perspectivă şi o întrupare a conştiinţei canonice.

Experienţele ecleziale sintetizate în sentinţe validate în Sinoadele ecumenice, ca şi canoane au creat o stare de spirit de veghe canonică, ce stă la baza Tradiţiei canonice a Bisericii[14].

Tradiţia canonică include colecţia de canoane dar o depăşeşte prin acoperirea tuturor aspectelor vieţii bisericeşti de către acte validate în timp ca fiind conforme cu Conştiinţa canonică a Bisericii. Acest lucru este confirmat de canonul 39 Trulan care întăreşte valoarea obiceiului de drept subliniind că ceea ce Bisericile locale au socotit ca fiind vrednic de cinstire, să fie aplicant în continuare. Nu este întâmplător faptul că foarte multe aspecte din viaţa Bisericii nu sunt reglementate prin canoane ci ele şi-au găsit în timp o rezolvare conformă cu conştiinţa canonică a Bisericii fiind validate ca soluţionări sau practici canonice.

Biserica nu a considerat potrivit să intervină în cazul unor aspecte rezolvate deja corespunzător şi de aceea canoniştii ortodocşi sunt unanimi în aprecierea că în Biserică, Tradiţia canonică este cea care determină canonicitatea sau necanonicitatea actelor şi faptelor.

Biserica nu s-a mulţumit să învoce în abstract Tradiţia canonică ci a stabilit norme bisericeşti aplicabile în Biserica locală sau, prin autoritatea de Stat a fost stabilită o legislaţie bisericească.

Nomocanoanele, Pravilele, Carta canonică a Bisericii autonome sau autocefale, Statutele de organizare şi funcţionare a Bisericilor autocefale, colecţiile de hotărâri ale autorităţii bisericeşti pot pe drept cuvânt să primească denumirea de legislaţie canonică, deoarece, fiind investite cu autoritate de norme juridice sau norme interne ale Bisericii locale, ele sunt texte normative obligatorii în aria lor de jurisdicţie. Aceste norme bisericeşti sunt de fapt cristalizări la nivel local şi într-un timp determinat a Tradiţiei canonice a Bisericii.

Aşadar, canoanele Bisericii Ortodoxe sunt expresii ale experienţei ecleziale. Ele sunt reunite în Colecţia de canoane a Bisericii Ortodoxe, recunoscută ca un fundament esenţial al comuniunii canonice din Biserica Ortodoxă. Pe lângă aceste canoane, Biserica a găsit în timp rezolvări pentru diverse probleme, în conformitate cu conştiinţa canonică iar acestea au fost asumate prin consensul unanim al Bisericii intrând astfel în conştiinţa eclezială prin obiceiul de drept. Canoanele din colecţia de canoane a Bisericii Ortodoxe şi obiceiul de drept împământenit în Bisericile locale, validat ca fiind în conformitate cu conştiinţa canonică a Bisericii, constituie fundamentul statornic al Tradiţiei canonice a Bisericii Ortodoxe. Pe lângă acest fundament statornic al Tradiţiei canonice, putem vorbi de un aspect dinamic al Tradiţiei canonice care este concretizat în principal prin comentarii ale canoniştilor şi evoluţia modului de receptare a Tradiţiei canonice în organizarea şi lucrarea Bisericilor autocefale.

Fiecare Biserică autocefală, în contextul istoric cultural şi socio-politic, este un cadru de cristalizare a Tradiţiei canonice într-un spaţiu şi un timp determinate şi poate da Bisericii Ortodoxe corpusuri de norme bisericeşti. În principiu aceste norme bisericeşti ar trebui să fie în deplină concordanţă cu tradiţia canonică a Bisericii dar acest lucru nu poate fi absolutizat datorită slăbiciunilor omeneşti. Uneori Bisericile locale sunt conştiente că anumite prevederi ale legislaţiei bisericeşti sunt pe deplin în armonie cu Tradiţia canonică a bisericii, dar dacă acele aspecte nu aduc atingere conştiinţei dogmatice a Bisericii şi salvează într-un moment dat pacea bisericească şi buna-înţelegere, într-un cadru şi un timp determinate, ele pot fi trăite ca o aplicare a iconomiei bisericeşti.

[1] Mt 18,20

[2] Galateni 2,20

[3] Părintele Stăniloae defineşte Biserica drept: „o comuniune de iubire scăldată în relaţiile infinitei iubiri treimice”. Vezi Pr. Dumitru Stăniloae, op.cit. p. 221

[4] Vezi L.Cerfaux, l’Eglise, p. 378

[5] Mc 1,15; Lc 11,20

[6] Această realitate este marcată şi de Binecuvântarea cu care începe slujba Sfintelor Taine : « Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin ».

[7] Această imagine a fost folosită foarte des în Noul Testament, fiind pusă în legătură cu viziunea Ierusalimului ceresc. L Cerfaux insistă asupra acestui aspect, făcând astfel legătură între profeţi şi apostoli. Vezi La Théologie de l’Eglise suivant Saint Paul, Ed du Cerf, 1965, p. 398.

[8] Această poziţie este confirmată de Prof. H Legrand în lucrarea l’Eglise : Institution et foi, p . 161.

[9] Părintele Stăniloaie vorbeşte despre legătura dintre cele două naturi din Hristos şi cele două naturi ale Bisericii, arătând că „Efortul naturii umane în Hristos face posibil efortul nostru în Biserică şi este exemplar pentru aceasta.” Vezi Pr Prof.Dr Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune, Bucureşti, 1978, p. 219

[10] L Cerfaux, în lucrarea La Théologie de l’Eglise suivant Saint Paul, Ed du Cerf, 1965, p.398 vorbeşte despre Biserică spunând că ar fi un Templu eshatologic.

[11] Vorbind despre Taina Bisericii în tradiţia ortodoxă, mitropolitul Jean Zizoulas pune în evidenţă orientarea eschatologică a Bisericii care trebuie să preocupe în mod fundamental pe fiecare creştin şi fiecare comunitate. Vezi Jean Zizoulas, « Le Mystère de l’Eglise dans la Tradition orthodoxe » publicat de către Biserica Ortodoxă din Estonia la pagina www.orthodoxa.org

[12] Canon provine de la grecescul kanon, care înseamnă băţ, dreptar, instrument care dă măsura lucrurilor şi ajută la trasarea unei linii drepte.

[13] Canonul 41 Cartagina « Sfintele altarului să nu se săvârşească decât numai de persoane care au ajunat, exceptându-se o singură zi la an, întru care se săvârşeşte Cina Domnului. Dar dacă, săvârşindu-se oarecari spre vreme de seară sau din­tre episcopi sau dintre ceilalţi, s-ar face pomenire pentru cei răposaţi, aceasta să se îndeplinească numai cu rugăciuni, dacă cei ce fac aceasta se vor afla prânziţi ».

[14] Tradiţia canonică a Bisericii este în fapt ceea ce Biserica a reţinut dealungul veacurilor ca fiind normativ pentru viaţa bisericească, sub toate aspectele ei. Trebuie să se facă distincţia între canon şi Tradiţie Canonică. Există canoane care nu au fost reţinute în cadrul Tradiţiei canonice a Bisericii şi din acest motiv, trebuie să înţelegem că Biserica ortodoxă trebuie să fie fidelă în primul rând Tradiţiei canonice a Bisericii Ortodoxe. Părintele Nikolai Afanasiev analizează legătura dintre Canoane şi Conştiinţa canonică a Bisericii, subliniind relaţia dintre Tradiţia canonică şi evenimentele istorice în articolul Nikolai Afanasiev „Kanonîi i kanoniceskoe soynanie”, în revista Puti Nr 39 din 1933.