La 6 mai 1925, în Monitorul Oficial era publicată Legea şi Statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române. Cu două zile înainte, această primă legiuire bisericească din România Mare fusese sancţionată şi prin Decret regal. Astfel era reglementată în general organizarea Bisericii Ortodoxe Române şi relaţiile sale cu Statul. De asemenea, se lua act de unirea bisericească a tuturor eparhiilor din provinciile româneşti, sub aceeaşi autoritate a Sfântului Sinod. În ceea ce priveşte unificarea bisericească această lege şi acest statut stabileau capătul unui traseu de peste şase ani pentru că erau patru tradiţii legislative total diferite am putea spune în diferite provincii româneşti vechiul Regat venea cu toate consecinţele secularizării, cu sprijinul statului la salarizare ca urmare a confiscării aproape în integralitate a proprietăţilor. Transilvania venea cu sistemul şagunian în care rolul mirenilor era important cu Congresele naţionale bisericeşti care au fost incluse în noul statut şi în noua lege de organizare a Bisericii Ortodoxe Române. Basarabia avea specificul ei, Bucovina venea cu proprietăţile importante ale Fondului Bisericesc din Bucovina şi a existat un capitol special în legea din 1925 privitoare la acest fond religionar-ortodox din Bucovina. Modul în care s-a făcut uniformizarea a ţinut cont cam de specificul fiecărei zone şi de ce poate fi luat valoros din fiecare parte. Şi atunci, problema salarizării personalului clerical era una de mare importanţă. Totodată, participarea mirenilor la viaţa Bisericii a fost accentuată. Legea şi Statutul evidenţiau şi ridicarea la rangul de Patriarhat al Bisericii Ortodoxe Române. Legea şi Statutul Bisericii Ortodoxe Române au rămas în vigoare, în această formă, până în anul 1948. În noile condiţii politice, odată cu instaurarea regimului comunist, toate cultele au fost îndatorate să îşi întocmească un nou statut de organizare, potrivit Legii pentru regimul general al cultelor religioase.

TEXTUL

[real3dflipbook id=”39″]